Blestemul succesului

Să ai succes este un blestem, dacă nu eşti capabil să rezişti respirând aerul rarefiat al înălţimilor. Alpiniştii ştiu bine lecţia asta. Dacă urci prea brusc, prea sus, fără să ai răbdare, îţi pierzi viaţa. Nu e totul să ajungi în vârf, contează cum o faci şi mai ales ce faci când ajungi acolo.

Nu există om care să nu viseze măcar o dată în viaţă la celebritate, mulţi bani, recunoaştere sau orice altă formă de succes. Unii au curajul sau nebunia să lupte pentru visul lor. Dacă îţi doreşti ceva suficient de mult, întregul univers va complota pentru ca dorinţa ta să prindă viaţă. Cei care îşi doresc cu adevărat şi muncesc pentru succes ajung la el şi ştiu să-i facă faţă.

Alţii au norocul să ajungă la succes pe scurtătură. Prin talent, prin alinierea planetelor, prin conjuncturi imposibil de înţeles. Prin destin, ar spune fataliştii. Mulţi dintre ei păţesc ca alpinistul începător care a urcat prea sus, prea repede, fără să fie pregătit pentru asta.

Marea provocare pentru cel care începe să aibă succes, indiferent de nivelul la care se întâmplă, este să ştie să-i facă faţă. Mulţi s-au căţărat pe Himalaya. Puţini au ajuns în vârf şi mai puţini s-au întors acasă în viaţă.

Succesul dobândit prea repede, în cantităţi prea mari, poate să copleşească, să ucidă chiar, dacă „alpinistul” care s-a cocoţat pe el nu este pregătit cum trebuie şi nu are răbdare. Dincolo de toate legendele şi miturile construite în jurul vedetelor, destine ca cele din blestematul „Club 27″ sunt drame ale unor oameni prea slabi pentru succesul la care au ajuns.

Succesul este un blestem, dacă nu ai tărie de caracter şi educaţie care să-ţi permită să-l controlezi, să nu te copleşească, să nu-ţi ia minţile. Mai poate să fie un blestem atunci când dorinţa de a-l avea este atât de puternică încât anulează orice urmă de decenţă. Lumea e plină de indivizi fără caracter care-şi construiesc succesul din mormane de cadavre. Probabil că ei nu vor ajunge să-şi tragă un glonţ în cap sau să ia o supradoză, pentru că au un instinct de conservare prea puternic şi un egoism prea mare. Dar, cu certitudine, ucid mult în jurul lor.

Succesul gestionat instinctiv, fără raţiune şi repere morale, dezumanizează, ucide, se transformă într-un blestem.

Citeşte alte opinii pe aceeaşi temă:

Revoluţia care nu a mai avut loc

Nevoia de modele şi morală

Citeşte alte opinii ale jurnalistului Malin Bot pe platforma “ideilibere.ro“:

“Libertatea cuvântului ne aparţine nouă şi nimic nu poate să o îngrădească, dacă noi nu vrem asta“

Un şmecher puţin mai sărac

Acum exact şase ani era trimis în judecată unul dintre cele mai grele dosare anticorupţie din Banat: “Electrica”. Mai mulţi şmecheri au vândut firmei de stat, pe atunci, tot felul de chinezării la suprapreţ. Au pus etichete cu numele unor firme cunoscute pe obiecte fără valoare şi le-au vândut companiei de electricitate la preţuri incredibile.

Paguba, de peste 200 de miliarde de lei vechi, a fost fără precedent la vremea aceea. Probabil că şi acum plătim pentru ea în factura lunară de electricitate. Ministru al Economiei era Dan Ioan Popescu şi unii dintre cei audiaţi în dosar au susţinut că DIP nu era străin de afacere.

Şeful de atunci al DNA Timişoara, controversatul Vasile Vlad Speriusi, s-a ascuns în chichiţe procedurale şi posibila implicare a lui DIP în escrocheria de sute de miliarde a fost plimbată prin Ministerul Public, până când s-a pierdut în ceaţă. O şmecherie devenită banalitate pentru Justiţia din România. Apoi DIP s-a retras tiptil de pe scenă, în culise.

Joi, 14 iulie 2011, numele lui DIP a apărut din nou în faţa publicului, după ce o instanţă a decis să-l lase mai sărac cu aproape un milion de euro. Judecătorii care au luat decizia sunt de părere că fostul ministru nu poate justifica peste patru milioane de lei din propria avere. DIP poate ataca decizia şi a anunţat deja că va face asta.

Nu vom afla niciodată dacă milionul de euro pe care Justiţia vrea să-l confişte de la DIP e făcut în afacerea Electrica. Un lucru este însă cert: Dan Ioan Popescu nu e un om sărac. Este unul dintre cei cocoţaţi la vârful statului român şi conectaţi la resurse uriaşe. Cu alte cuvine, a fost şef pe borcanul cu miere, însă nu vom afla niciodată cu certitudine cât de mult şi-a băgat mâna în el.

Dar ştim cu certitudine că poate să plătească acum cea mai bună asistenţă judiciară din România. Aşa că nu este cazul să-i plângem de milă. Are acces la cea mai bună apărare posibilă şi dacă Justiţia va decide să-l pună la plată, e cert că merită să plătească.

Este un precedent important pentru că, teoretic, deschide calea către măsuri eficiente împotriva miilor de şmecheri care, într-un fel sau altul, ne-au furat pe rupte în ultimii 20 de ani. Cu cât statul lasă mai săraci mai mulţi şmecheri ca DIP, cu atât mai bine.

Nu e o întâmplare şi nici produsul unui destin ciudat faptul că România a ajuns să umble cu nădragii rupţi în fund. A sărăcit tocmai din pricina şmecherilor care au băgat mâna până la cot în resursele ei. Dacă statul poate lua înapoi măcar o parte din ce s-a furat este foarte bine.

Citeşte pe aceeaşi temă:

VOCEA BANATULUI: Revoluţia care nu a mai avut loc

Nevoia de modele şi morală

Strada Ion Monoran şi escrocii Revoluţiei

Dacă vei căuta pe Google numele ”Ion Monoran”, motorul de căutare îți va spune, în primul ecran, unde este localizată în Timișoara strada cu acest nume și ce cod poștal are. Este o stradă nouă într-un cartier select de vile construit de timișorenii care au reușit să găsească rețeta succesului după 1989. Vilele, cartierul, strada nu ar fi existat dacă, în 1989, Timișoara nu ieșea în stradă.

Ion Monoran a fost un poet care a a avut curajul să oprească un tramvai în Piața Maria și să fie printre cei care au declanșat Revoluția de la Timișoara. Când a tras pantograful și a blocat tramvaiul, Ion Monoran nu avea în cap nimic altceva decât revolta împotriva unui sistem rău. Nu știm ce ar spune acum poetul timișorean, dacă mai stătea printre noi, despre modul în care curajul lui și al altora ca el a fost transformat în profit, bani, averi.

Mii de certificate de revoluționari au fost eliberate unor indivizi care nu au avut nimic în comun cu Revoluția. La Timișoara sunt cunoscute exemplele unor indivizi prinși la furat de Miliție, care apoi au devenit mari revoluționari. Statul a dat cu nemiluita privilegii individuale și de grup, cei care au intermediat marea pomană socială s-au îmbogățit cu averi la care nu visau înainte de `89. Au falsificat documente pentru a transforma în revoluționari indivizi care nu au avut absolut nimic în comun cu oameni ca Ion Monoran. Statul lui Ion Iliescu, care a inventat pomana asta socială, a pervertit cu ea aproape tot.

Google îți spune ceva despre Ion Monoran, dar dacă oprești lumea pe stradă, în alt oraș decât Timișoara. E puțin probabil să știe cineva ceva despre poetul erou timișorean. Dacă dai indicii și spui cuvântul ”revoluționar”, este foarte probabil să primești o reacție ostilă. Pentru oameni ca Monoran, cel mai pervers lucru pe care puteau să-l pățească după 1990 a fost politica perversă a privilegiilor și pomenilor acordate revoluționarilor.

Nimeni nu a ieșit în stradă în decembrie 1989 pentru bani, pensii, sedii, terenuri, case. Cei care au dat privilegii, după 1990, nu au făcut-o din recunoștință. Au făcut-o în primul rând pentru a cumpăra liniște și apoi pentru a perverti, pe termen lung. Și au reușit.

Cel mai bun și corect lucru pe care îl poate face acum statul este să taie toate privilegiile revoluționarilor. Singurii care au dreptul moral să primească orice formă de ajutor de la stat sunt rudele celor morți sau acei revoluționari care nu mai pot duce o viață normală din cauza rănilor suferite.