Escroci deghizați în cămătari

O lege care să bage cămătarii la pușcărie era necesară de ani de zile. Întrebarea este dacă și mai ales cum se va aplica. Cei care au dat bani cu camătă au comis și o serie de alte infracțiuni pentru care puteau să ajungă după gratii.

România are suficiente legi sub incidența cărora intră cămătarii, de la cea privind prevenirea spălării banilor, până la clasica incriminare a înșelăciunii și de la șantaj, până la evaziune fiscală. Să nu-și imagineze cineva că banii folosiți de cămătari proveneau din altceva decât alte infracțiuni. Fapte pentru care nu au plătit, deși existau legile necesare.

Povestea cu cămătăria este una mult mai complicată decât pare la prima vedere. Pe lângă infractorii care storc dobânzi inumane folosind amenințarea, șantajul și violențele fizice, s-a dezvoltat și o mafie a “gulerelor albe”. Îi spun mafie pentru că a infectat și corupt sistemul judiciar până în măduva oaselor.

Cămătăria a fost folosită ani de zile ca pretext pentru o escrocherie imobiliară relativ simplă comisă folosind autoritățile statului: notari publici, judecători, executori judecătorești. Am investigat în perioada 2000 – 2004 zeci de cazuri ale unor persoane care au pierdut apartamente și case pentru sume derizorii, după ce au contractat împrumuturi de la cămătari din Banat. Când Editura Humanitas a publicat cartea “Mafia Cămătarilor“, am primit telefoane din întreaga țară și am constatat că fenomenul s-a produs peste tot.

În toate cazurile rețeta era aceeași și scopul escrocului se dovedea dobândirea casei sau apartamentului victimei, nu încasarea unei dobânzi. Sub masca acordării de împrumuturi cu dobândă se ascundea o escrocherie mult mai perversă.

Mereu același escroc lucra cu același notar și cu același executor judecătoresc și numai câțiva notari și executori aveau în fiecare oraș, constant, “lucrări” pornite de la acte de cămătărie.

Rețeta este simplă. Se identifică victima prin anunțuri la mica publicitate, este dusă în fața unui notar care formulează cum trebuie un contract de împrumut cu ipotecă sau un act fictiv de vânzare – cumpărare.

În cazul actului de vânzare, înțelegerea “de facto” este ca atunci când victima restituie banii, cămătarul să-i vândă înapoi, tot fictiv, casa sau apartamentul. Aproape în toate cazurile acest lucru nu se întâmplă. Victima restituie banii și apoi se judecă ani de zile, încercând să demonstreze că vânzarea nu a fost vânzare și pierde mereu. Asta pentru că actele notariale au putere de lege. De ce încheie notarii acte care maschează și legalizează o escrocherie știu numai ei.

Cert e că încalcă legea pentru că în toate contractele se scrie negru pe alb: “în fața mea, notar public, s-a plătit prețul de x euro pentru imobil”. Practic este un fals ordinar pe care notarul îl comite când consemnează cu totul altă situație decât cea reală. Dincolo de asta încalcă propria lege care spune că “notarul are obligația să deslușească” toate clauzele din contract și situația dintre părți.

În fapt, notarul este cel fără de care escrocheria nu se poate face și este la fel de vinovat ca escrocul.

Tot notarii sunt cei care au acceptat să încheie contracte de împrumut prin care devin complici la evaziune fiscală. Rețeta este următoarea.

Câinele și prostul

”Câinele moare de alergătură și prostul de grija altuia” este o zicală a cărei valabilitate se confirmă aproape zilnic în lumea presei.

Ca în orice breaslă, în lumea ziariștilor există oameni de toate felurile. Publicul îi vede și judecă prin rezultatul muncii lor. Din interiorul unei redacții mulți jurnaliști se văd cu totul altfel decât par în paginile unui ziar. Este o lume plină de orgolii și statui construite în oglindă. Pe unii îi admiri când îi cunoști doar de la distanță și când îi vezi de aproape constați că sunt dezamăgitor de diferiți.

Este o lume în care ifosele sunt în toate cazurile invers proporționale cu valoarea umană și de multe ori chiar și cu cea profesională.

Multe statui sunt umplute cu paie. Le poți recunoaște după sunetul gol pe care îl scot atunci când sunt lovite. Și cu cât e mai mare orgoliul, cu atât sunt mai puține valorile care stau în spate. Valori profesionale și mai ales umane.

Aroganța trădează slăbiciuni de caracter și lipsa inteligenței. ”Prostul nu e prost destul, dacă nu este și fudul”, spune altă zicală.

Unii dintre ei simt periodic nevoia să defileze prin fața cititorilor, în paginile ziarelor, cu lecții de jurnalism. Comentează pe ton grav munca altor colegi și emit pompos judecăți de valoare. Le place să dăscălească, uitând sau neștiind că pe cititori îi doare în cot de frustrările lor.

Sunt texte scrise numai pentru orgoliul nemăsurat al autorului, fără nicio valoare publică. Pot să-și găsească locul pe blogul personal sau pe forumurile dedicate libertății de exprimare, în niciun caz în paginile unui ziar. Cu cât sunt mai plictisitoare, slabe  și puține subiectele pe care le produc, cu atât mai mari sunt ifosele în fața colegilor.

Alții își pierd vremea în redacție, căutând virgula între subiect și predicat în textele colegilor. Un corector poate să facă asta, cel mult un editor, dar numai cu scopul de a pune în fața cititorilor un produs de calitate.

Să faci așa ceva doar pentru arăta că tu ești mai deștept decât colegul tău și apoi să defilezi cu asta ca un păun este o atitudine meschină, care trădează un caracter pigmeu. Te plasează exact în interiorul definiției prostului care moare de grija altuia.

Cei din prima categorie nu știu (sau uită) că meseria asta nu se practică pentru orgoliul personal. Ziarul nu este un soclu pe care să-și așeze cineva statuia și nici o tribună de la care să-și trâmbițeze frustrările private. Și mai ales nu este un loc în care să facă pe deșteptul cu colegii.

Dacă trăiește cineva cu impresia că este deținătorul adevărului absolut, nu are decât să pună osul la bătaie, alături de cei despre care crede că greșesc. Să le transmită din ”geniul” lui și să construiască împreună un produs mai bun.

Aceasta este atitudinea unui om inteligent, dincolo de orice meserie. Pentru a proceda astfel, un om inteligent mai are nevoie și de caracter.

Citeşte alte opinii:

Ipocriții

Revoluţia care nu a mai avut loc

Nevoia de modele şi morală

De ce este legea o barieră doar pentru boi

“Legea este o barieră peste care sar dulăii, pe sub care trec cățeii și în fața căreia se opresc numai boii”. Aceasta este mentalitatea care guvernează România, în ultimii 20 de ani.

“Proverbul” cu boii care se opresc în fața legii este mai vechi, dar se aplică foarte bine și acum. Ultimul exemplu este cel al beizadelei de bancher, care sfidează sistemul judiciar cu foarte mult tupeu.

Andrei Androine, autorul accidentului cu doi morți de pe Calea Floreasca, este modelul șmecherului imun în fața legii. A fugit de Poliție, a comis un accident extrem de grav, a ucis doi oameni și apoi, cu mult sânge rece și cinism, a refuzat testele pentru stabilirea alcoolemiei. Beizadeaua a refuzat și testele de sânge, care puteau indica ce substanțe i-au alterat judecata.

Plodul răsfățat al bancherului Jean Andronie nu avea de unde să știe, în seara în care a comis accidentul, că poate să manipuleze astfel legea, dacă nu i se spunea asta cu alte ocazii. Întregul lui comportament arată că avea “antrenament” în manipularea legii și că știa cu precizie ce are de făcut, dacă este prins drogat sau băut la volan. Reacția lui trădează “educația” pe care a primit-o acasă și în cercul de prieteni. Una exact în spiritul proverbului care spune că doar boii se opresc în fața legii și că șmecherii trebuie să știe cum să treacă peste ea.

Să nu vă imaginați că cineva din anturajul unui astfel de individ îl condamnă sau măcar dojenește pentru cele petrecute. Unii poate chiar îl felicită, pentru că a fost “pe fază” și a “fentat” legea.

Drama României și a tuturor oamenilor decenți din patria noastră este că tagma “șmecherilor” care sar cu tupeu peste bariera legii ne controlează viața în aproape toate domeniile. Ei sunt stăpânii României și noi trebuie să fim foarte atenți să nu stăm în calea aroganței, tupeului, nesimțirii lor, pentru a nu sfârși uciși, așa cum au pățit victimele accidentului de pe Calea Floreasca.

Singura “vină” a acelor oameni a fost aceea că au stat în calea unui șmecher care sare peste lege.

Cazul va urma, desigur, calea firească în Justiție: luni de amânări pentru expertize inutile și apoi o pedeapsă cât mai ușoară și cu cât mai multă suspendare.

Exemple sunt cu duiumul în țară, chiar și în cazuri mult mai grave. În Deta, oraș devenit celebru vara aceasta, procurorii și judecătorii amână de mai bine de doi ani un dosar în care beizadeaua unui om de afaceri local a ucis șase persoane, într-un alt accident rutier.

Andronie junior e mic copil pe lângă Hauptmann junior, care a băgat în mormânt șase suflete. Mai e nevoie să vă mai spun de șmecherul cu Ferrari din Timișoara, care a ucis un tânăr pe trotuar și nu execută încă nicio pedeapsă?

Am ascultat, în zilele de după accidentul de pe Calea Floreasca, o serie de discuții duse în zona educației pe care părinții o dau acasă. Adevărul este că dramele provocate de cei ca Andronie junior nu au nicio legătură cu asta.

Au legătură cu corupția din Poliție, Parchet și instanțe și cu mentalitatea criminală a judecătorilor care consederă că astfel de fapte nu trebuie sancționate cu cele mai dure pedepse prevăzute în lege.

Ca la balamuc!

Comentasem zilele trecute, pe ideilibere.ro, ultima boacănă a starletei PDL, Elena Udrea. După pictorialul în care madam Udrea ne-a arătat cît de Cleopatra e , a venit un altul, la fel de penibil. Radu Mazăre a apărut în Playboy pozând în Napoleon. Două momente care arată, încă o dată, că scena noastră politică pare mai degrabă un spital de nebuni.

Citeşte pamfletul: Țara arde, Udrea pozează glamour

Într-un salon se fardează Cleopatra. Pe culoar, lângă fereastră, fumează Napoleon. În curte ţine un discurs Tribunul despre România Mare şi ceva mai încolo, într-o scorbură, behăie alt nebun care se crede în contact direct cu Dumnezeu.  Toate astea în timp ce, pe ecranele televizoarelor de prin ospiciu apare alt nebun, care s-a declarat deja preşedinte. În locul preşedintelui care hăhăie printre popi sau plânge cu lacrimi de crocodil, din motive pe care nimeni nu poate să le desluşească.

Ca la balamuc!

Dacă nu ar avea poziţii din care să ne afecteze direct viaţa, toţi măscăricii de mai sus ar fi simpatici.

Te fac să râzi. Problema cu ei este că s-au cocoţat în funcţii publice şi fac acolo tot ce le trece prin cap.

Mare parte din vină, e adevărat, o poartă chiar cei furaţi, minţiţi, prostiţi. Pentru că, deşi este evident de la o poştă că aceste personaje nu au nicio legătură cu servirea intereselor publice, primesc în continuare încrederea unui număr mare de alegători.

Cu alte cuvinte, avem politicienii pe care îi merităm. La ce balamuc este în România, e firesc să existe astfel de politicieni.

Şi lucrurile nu se vor schimba cât timp oamenii decenţi, normali şi cu inteligenţă peste medie stau departe de politică şi de cabina de vot. Este justificată repulsia faţă de politică şi e de înţeles absenteismul la vot. Însă, cu cât sunt mai mari, cu atât profită mai mult toţi demenţii care s-au aciuat în partide, la Guvern, în Parlament sau prin alte posturi publice cheie.

Oricât de urât ne miroase buletinul de vot avem datoria să căutăm şi să alegem răul cel mai mic.