Coada

Mici întâmplări ale vieţii definesc uneori mari fenomene, care ne afectează în proporţii incredibile.

Am fost zilele acestea să ridic alocaţia copilului meu. De 7 ani merg la acelaşi oficiu poştal din Timişoara şi de tot atâta timp sunt exact aceleaşi probleme. Mare parte din ele provocate de poştaşii care prefera să adune lumea la oficiul poştal în loc să urce câteva etaje. Lasă o hârtiuţă în cutia poştală şi pun pe drumuri sute, poate chiar mii de persoane pe zi.

Oficiul poştal, ca orice operaţiune gestionată de stat, funcţionează într-o lume paralelă cu cea reală, după un program care se termină înainte de finalul programului din multe firme private. Noroc cu micul concediu de Crăciun.

Să pătrundem aşadar în „incinta” oficiului poştal din Calea Buziaşului. Imaginaţi-vă un spaţiu cât o langoşerie plin ca un tramvai, la 8 dimineaţa. Teoretic sunt trei ghişee unde se face câte ceva. Ar trebui să fie trei cozi. Nici vorbă. Oamenii stau înghesuiţi într-un singur rând care şerpuieşte prin spaţiul şi aşa îngust.

E greu pentru cel care dă cu ochii prima dată de coadă să priceapă că are de făcut trei ture între pereţii laterali, până când ajunge la un ghişeu. E firesc să întrebi, înainte de orice, pe unde se stă la nebunia de coadă. O bătrânică se grăbeşte să-mi spună că e ultima la rând şi să îmi indice cu regret în voce că „durează ceva”.

„Da ce voiaţi doamnă, să intraţi şi să ajungeţi direct pe rândul doi?”, se bagă în discuţie o altă bunicuţă, fericită posesoare a unui loc privilegiat, pe la mijlocul cozii. Vorbeşte pe un ton răstit, ceea ce atrage imediat o replică la fel de acră: „Da ce, te-a întrebat cineva ceva pe dumneata?”

Pensionarele se iau apoi la harţă, pe un ton tot mai ridicat. Nu aveau nimic personal de împărţit. Se cunoscuseră în acest oficiu poştal, de trei minute, dar îşi spuneau lucruri cât pentru o viaţă de călcat reciproc pe bătături. Oameni normali, aduşi pe poziţii ostile din cauza condiţiilor anormale în care se aflau.

„Nu trebuie să vă certaţi aşa, pentru că supărarea pe care o aveţi e provocată de coada asta nenorocită. Nu sunteţi vinovate pentru coada asta. Vinovate sunt doamnele de după ghişeu, cu ele trebuie să vă certaţi, nu între dumneavoastră. Pentru incompetenţa lor suntem toţi nervoşi, la coada asta”, intervin eu împăciuitor.

Se aşterne tăcerea. Nimeni nu spune nimic. Nici măcar o singură voce nu se aude întrebând angajatele Poştei Române de ce e o asemenea coadă. De ce vorbeşte la telefon una dintre ele, de cinci minute, în loc să servească? Unde tot dispare a doua angajată, când au ditamai coada în faţă? De ce nu e deschis şi al treilea ghişeu? Oamenii se ceartă între ei, dar nu pun aceste întrebări simple care mă rodeau pe mine deja de câteva minute.

„Cum adică domnule, să se certe cu noi? Da ce suntem noi? Cum adică suntem incompetente, cum vă permiteţi?”, sparge tăcerea vocea piţigăiată care vorbea la telefon de după ghişeu. Funcţionara era siderată şi revoltată, în acelaşi timp, pentru simplul fapt că cineva a îndrăznit să atragă atenţia că nu e normal, în 2012, să faci atât de multă lume să aştepte la o asemenea coadă.

„Da. Aţi auzit bine. Sunteţi nişte incompetente pentru situaţia de aici. Nu serviţi rapid. Vorbiţi la telefon. Mereu luaţi pe câte cineva peste rând şi acum dovediţi că nu aveţi nici măcar bun-simţ, când săriţi pe tonul acesta. Ar trebui să vă cereţi scuze de la fiecare client în parte, pentru situaţia asta!”, îi răspund pe un ton răspicat.

Din nou, toată lumea tace. Numai una dintre bunicuţele care se certau mai devreme intervine:  „Să le lăsăm pe doamnele poştăriţe să lucreze!”

Au lucrat ceva mai repede, ce-i drept. Dar tot cu pauze de vorbit la telefon şi persoane servite peste rând. În câteva minute alţi clienţi care tocmai intraseră au ajuns să se certe tot pe locul de la coadă. Mă uitam la ei şi mă gândeam cât de greşit e tabloul. Sunt aici pentru că, în 2012, statul îmi trimite un om să achite alocaţia copilului. Angajatul statului nu urcă patru etaje.  Preferă să lase o hârtiuţă în cutia poştală. O hârtiuţă prin care te cheamă la un oficiu poştal, aflat la capătul oraşului,  care serveşte trei cartiere mari. Unde lucrează nişte „doamne” incapabile să gestioneze situaţia, care se ocupă şi cu alte treburi private în paralel. Motive pentru care se face coadă, oamenii sunt nervoşi şi se ceartă apoi între ei.

Privindu-i în gol, am înţeles că asta este Romania. O ţară condusă ca un oficiu poştal comunist, în care oamenii au ajuns să se certe între ei, să se urască chiar, pentru situaţii de care ei nu sunt vinovaţi. Însă, în acelalşi timp, aceiaşi oameni sunt incapabili să tragă la răspundere vinovaţii, chiar dacă stau în faţa lor. Ba chiar sunt dispuşi să le găsească mereu scuze. O ţară în care funcţionarul de după ghişeul comunist e şocat dacă cineva îl întreabă de ce trebuie să stea la coadă. O ţară în care prea puţini găsesc normal să-i spună funcţionarului prost că e incompetent şi că trebuie să-şi ceară scuze. O ţară în care oamenii au uitat sau nu ştiu cine pe cine trebuie să servească.

România acestui moment este oficiul poştal cu bunicuţe care se ceartă nervoase pentru că au stat prea mult în picioare. Dar care se ceartă între ele, considerând că cei care le ţin în picioare nu trebuie certaţi, trebuie „lăsaţi să lucreze”.

O ţară în care oamenii nu ştiu, de fapt, pe cine trebuie să fie supăraţi şi să tragă la răspundere.